poetry, essays and narrativas (copyright ©)

radio Slobozia - RO

Radio slobozia

jurnal de o zi în România

·          

…dupã ce finalizasem pregãtirile publicãrii catalogului pentru expoziţia din data de 24 şi dupã ce-l auzisem toatã ziua pe Radu, designerul, care era un microbist nebun al Stelei. El spunea poveşti dupã poveşti din minut în minut, nu pe alese, formaţiile si echipele, nume arbitrilori, câţi spectatori au fost pe stadion în aceea zi, sau cine a aruncat out-ul şi cine a lovit primul corner din “eternal derby”, aşa cum numeste el maratonul meciurilor Steaua-Dinamo, despre cele douã concurente veşnice de fotbal din Bucureşti. În sfîrşit m-am simţit eliberat când la uşa a apãrut Adina, şefa pentru relaţii publice de la Muzeul Naţional din Cotroceni şi care m-a spus cã D-na director, Carmen Florian, vroia sã aibã o discuţie cu mine.

Am fost împreuna cu Luan, care în acele zile si-a luat liber special de la serviciu, ca sã mã ajute la  întãlnirile de pregãtire pe care le aveam. Ne-am dus la biroul ei de la etajul doi, unde l-am intalnit pe Marian Constantin, analist şi critic de artã. Dupã ce ne-am salutat l-am întrebat cum se simţea fiica lui, Casandra, foarte curioasã şi pasionatã de ceasuri (ea urmãrea în special mişcãrile sãgeţilor).

Abea ne aşezasem, când D-na Florian ne-a întrebat ce vroiam sã bem şi n-a trecut mult, ca a intrat Ofelia, secretara ei, cu câte-o ceaşcã de caféa. Ştia deja bine cum s-o facã, fiindcã trecuse aproape o lunã de când eram acolo şi in fiecare zi ceream caféa turceascã cu putin zahãr (medie).

Preocupatã, D-na Florin a întrebat cum stateam cu pregãtirile expoziţiei. Ea trebuia sã facã un raport despre asta pentru Preşedintele tãrii, dl. Ion Iliescu, al carui birou era cu câteva uşi mai încolo. Muzeul Cotroceni se situeaza în aceeaşi clãdire cu Palatul Prezidential. S-a liniştit dupã ce i-am spus cã deja totul era gata şi cã am trecut în catalog faptul cã aceastã expoziţie a fost realizatã sub patronajul Preşedintului României. A întors capul, aruncând o privire dulce, mãngãietoare, spre fotografia lui pusã la colţul mesei, pe care în mod ciudat o ţinea acolo, pe langa portretul pus pe perete, aşa cum se procedeaza în birourile oficiale. Aceastã fotografie pusã într-o ramã specialã foarte finã, stãtea pe colţul mesei, lãngã poza soţului şi a copiilor. Cu o luminã palidã in ochi, pierdutã pe undeva în colţurile neluminate si pline de amintiri ale vremurilor îndepãrtate, a început sã ne povesteascã  despre  prietenia lor veche, pe vremea  când era directoare a Operei din Constanţa. Un oraş pe malul Mãri Negre, unde el avea funcţia de primul secretar de partid. Din poziţia la care eram aşezat, am aruncat şi eu o privire asupra acestei fotografii. Era o pozã veche într-adevãr, dl.Ilescu apãrea foarte tãnãr acolo.

Peste ceva timp am plecat de acolo spunand ca venise ora mesei. Pe drum, în afara muzeului, i-am spus lu’Luan,

-      pãi, acum cã totul este gata şi fiindcã Joachim si Erwin , cei doi artişti din Germania şi Austria, vin abea Duminica dupã amiazã, ce zici, dãm o fugã pînã la Constanţa? Cu aceastã ocazie, mai scot şi eu fixaţia mea veche despre acest oraş, despre care mi-a atât vorbit de mult tatãl meu.

Luan, care fusese deseori în Constanţa, chiar mai des decât în Korҫa (care era numai la jumate de ora de mers de oraşul lui, Pogradec), încolţit, a încercat sã aducã argumente convingãtoare zicand cã erau de mers cam patru ore cu maşina şi drumul nu era ca în Austria, sau pe unde ştie el cã am umblat eu prin Europa. În sfîrşit, vãzând insistenţa mea, a cedat, spunând cã ar trebui sã plecãm dimineaţã devreme, dacã vrem sã nu pierdem ziua pe drum.

Sãmbãta, in data de 19 iunie 2004, în jurul orei 7 dimineaţa, am pornit spre Constanţa. Aşa cum a descris Luan, drumul nu era nici pe departe ca  cele din Austria sau alte tãri din Europa, totuşi, comparându-l cu cele din Albania era cu mult mai bun. Dupã câteva opriri şi o deviere, datoritã unor lucrãri înainte de podul Dunãrii, în sfîrşit am ajuns la Constanţa.
O zi însoritã, iar dinspre profunzimea oraşului cu strãduţele lui înguste, patrundea un miros de mare, care nu ne putea scãpa, si nu puteam sa nu-l simt cu nasul meu antrenat; parcã îmi spunea “vino, vino….”. I-am spus lu’Luan cã nu plec din Constanţa fãrã sã mã scald o data in Marea Neagrã. Deja obisnuit cu încãpãţãnarea mea, el a acceptat, dar nefiind pregãtit, trebuia sã facem rost de slipuri. Apoi trebuia mers la Mamaia, o zonã turisticã aflata cu câtiva kilometrii mai departe, deoarece, spunea el, acolo era apa mai curatã. Am gãsit o parcare şi ne-am aşezat la un bar, la margina plajei, langa  nisip. Era plin de turişti veniti special ca sã profite de primele raze de soare ale acestei sãptãmãnii cu cer gri.

Am luat o halbã mare cu bere “Ursus” şi ne am aşezat pe malul mãrii. Am lasat halba pe nisip  si am intrat în apã. Dupã 10 minute am ieşit cu o idee clarã în minte, cum cã în afara Marii Mediterane  gãseşti putine alte locuri în care poti sã simţi o asemenea plãcere a scãldãrii în apã, ca aici.

Ieşind din apã, stand cu halba de bere în mãnã, priveam adâncurile aceste mase uriaşe de apã. Cãutam parca ceva pierdut timpuriu, undeva în adãncime, printre amintirile mele. Mi-am dat seama  cã aceastã apa provenea din celebrele fluvii Dunãrea, Dniepr si Don, care la rãndul lor au servit ca sursã de inspiraţie pentru mulţi artişti, muzicieni şi scriitori. Instantaneu  mi-a venit în minte romanul “Donul liniştit” a lu’Mihail Şolohov. Am vizualizat o mulţime de peisaje, pe care le-am pictat la mijlocul anilor ’90 pe malurile dunerene din Austria. Pierdut, cu privirea spre orizont, pe unde probabil se varsã Donul, albastrul cerului întrerupt de nişte nori forma o linie. Am avut senzaţia cã acei nori se apropiau cu repeziciune de mine şi eu în mod instictiv, am început sã cânt cu vocea joasa primele note ale valsului Dunãrii. Poate am fost  afectat de aerul Deltei Dunãrii, nu departe, era doar cu câteva kilometrii mai încolo.
Luan lucra cu telefonul, încerca sã ia legãtura cu cineva de la Universitate de la Constanţa. Ne-am imbracat şi am pornit spre oraş. La un moment dat, m-a rugat sã ne oprim lãngã o clãdire in stil Baroc. El a intrat iar eu în aşteptare am început sã privesc la vitrinele prãvãliilor din jur, pierzându-mã apoi de la una la alta.

A sunat telefonul, era Luan. Ieşind din ultima prãvãlie l-am vãzut fãcându-mi semn cu mãna spre roata maşinei. N-am înţeles ce vroia sã-mi spunã, numai dupã ce m-am apropiat am vãzut roata de dreapta blocatã cu o bucatã de fier, legat cu cablu şi încuiat cu lacãt. La început tot n-am înţeles despre ce era vorba, am vazut cã acelasi lucru pãţisera şi alte maşini aşezate  pe acelaşi rind, iar pe geamuri erau puse nişte hãrtii. Am gãsit aceeaşi hãrtie şi pe parbrizul maşinii mele. Cu hãrtia şi documentele în mãnã am ajuns la postul de poliţie din apropiere. Am plãtit amenda. Poliţistul ne explica faptul ca în locul unde mi-am oprit maşina, nu puteam staţiona mai mult de 10 minute, iar eu pierdusem mai mult timp umblând prin magazinele de-acolo.

Ne-am îndreptat spre un restaurant în centrul oraşului unde eram aşteptati de Xhemile şi Omar, o fatã de origine albanezã din Macedonia, cãsãtoritã cu un businessman  turc; locuiau pe-atunci în Constanţa. Cu toata curiozitatea noastrã pentru povestirile lor, cum s-au cunoscut şi cum ţineau vie identitatea albanezã în aceastã regiune, am constatat cã timpul s-a scurs repede, aşa cã trebuia sã o luãm din loc, pe drumul de întorcere spre Bucureşti. Am plecat la ora 17:30.

Drumul de întoarcere a început liniştit, si pînã sã ajungem la podul peste Dunare, lãngã Feteşti am simţit primele picãturi de ploaie, care din când în când mã obligau sã schimb viteza ştergãtoarelor. Am luat-o mai încet fiindcã simţeam o aderenţã scãzutã ori de cate ori  treceam peste bãlţile abea formate pe carosabil. Am dat drumul la radio cãutând un post de muzicã. Umblând la radio, la un moment am dat de-o melodie cunoscutã, care era pe sfârşite. Am lãsat acolo vãzând-mi de drum. Dupã melodie s-a auzit moderatorul anunţându-ne cã trecusem pe banda postului “Radio Slobozia”. Luan a spus cã ne apropiem de oraşul Slobozia.

S-au aburit gemurile, se vedea greu, am şters cu mãna din interior observând cã vremea s-a înrãit, ploaia devenise atît de densã, incât abea vedeam prin ea. Dupã spotul publicitar, vocea moderatorului anunţa cã în oraş deja a început o ploaie cu galeata şi cã era pericol de inundaţii mari. Rãzând, am salutat cântecul lui Phill Collins “I wish it would rain down” ( aş vrea mult sã plouã), ce suprizã pentru toţi cei care se plãngeau dupã o lunã de secetã şi aşteptau sã plouã. Dupã puţin timp, am auzit primele sunete ale chitarei lu’ Mike Rutherford, celebru de la “Genesis”, apoi vocea caracteristica lui Phill, care în mod repetat spunea “…now I, oo…now I wish it would rain down, down on me…” (eu deja, deja vreau sã plouã peste mine).

Dupã ce am trecut de tabelul de intrare în oraşul Slobozia, am supravieţuit unei furtuni adevãrate, s-ar putea sa fie cea mai tare. Am vãzut crengile copacilor rupte  şi maşinile oprite la marginea strãzilor, de teama sã nu se aleaga cu parbrizul spart, am vãzut în ele oameni speriaţi uitându-se spre cer, ca sã mãsoare ploia anunţatã de moderator şi evocata de Phill Collins în melodia lui.
Cãutând drumul spre ieşirea din oraş, mã bãtea gãndul sã caut un hotel, fiindcã o asemena ploaie trimisã din cer spre noi, ne lua orice speranţã sã continuãm drumul spre Bucureşti, drum pe care, la venire l-am fãcut numai în douã ore. În sfîrşit, am zis sã continuãm mai departe mergând încet, cu atenţie, în acea noapte udã, sub lumina fulgerelor, ca nişte proiectoare întrun concert Rock şi printer sunetele trimise din cer sub forma de tunete, care se combinau bine cu crengile rupte ale copacilor, care loveau asfaltul şi pãreau ca beţiile toboşarului de jaz, dând tonul acestei muzicii, aleasã delicat şi cu dragoste de moderatorul radioului Slobozia…

 

 

Fate Velaj 

4 Dhjetor 2015

 

Tradus: P.Demi